Epistolele apelor – Izvorul (1)


 Dragă izvor de munte,

Mi-aduc aminte cu mare plăcere de nopțile în care aveam cortul pus lângă tine și adormeam în frigul nopții inundat de susurul tău. Era minunat să mă trezesc potopit de razele jucăușe ce păreau că-mi dau o palmă când deschideam fermoarul cortului  mirosind prospețimea ce ți-o împrăștiasei sub atenta supra-veghere a lunii.

La atingerea ta aveam impresia că mi se face o perfuzie de cafea, așa de vioi deveneam când somnul mi-era zgâriat de pe față. Ca și copil era garanția unei zile pline de energie.

Sunt sigur că îți aduci aminte și de acele momente în care alergam spre tine secătuiți fiind de soare și de greul urcuș în munții Făgărași pentru a ne afunda gurile, mâinile și picioarele în tine.  În acele momente erai mai gustos ca dovleacul aburind ce îl scoate mamaie din soba arzândă în zilele de iarnă. Energia câștigată ne dădea ghes să ne răcorim prietenește până când hainele deveneau mai umplute ca stomacurile noastre. Ne așezam pe scaunele purtate  de tine ca să ne liniștim foamea în timp ce păsările, vântul și tu ne cântați nesfârșitul concert al naturii, concert de care niciunul dintre noi nu se sătura.

În tine, dragă izvorule, văd unicitatea. De fiecare dată când te admir cum curgi spre necunoscut îmi aduci aminte de cuvintele lui Heraclit: „Nici un om nu calcă în același pârâu de două ori pentru că pârâul nu mai e același și nici el nu mai e același om.” Fiecare picătură ce te compune este unică la fel cum doi oameni nu pot fi la fel și tot așa cum eul meu de ieri nu mai este același cu cel de mâine.

În tine mai văd putere. Pari inofensiv, dar când te alături altor semeni și devii râu, iar mai apoi fluviu, ești de de neoprit. Acum 7 ani ți-am uitat puterea când m-am avântat în tine bizuindu-mă pe forța picioarelor mele. Ai fost neiertător și m-ai spulberat ducându-mă spre necunoscut. De n-ar fi fost Domnul să te ghideze să mă duci spre marginea cealaltă și să mă prind de creanga întinsă de un prieten probabil că trupul mi-ar fi sfârșit în apele Dâmboviței.

Iubesc să admir cum curgi pe topoganul cascadelor. E jocul tău și-al muntelui, locul în care stânca te-aruncă din brațele sale tari pentru a te prinde din nou. Cât de frumos. E ca un tată ce-și prinde de fiecare dată copilul când îl aruncă în aer.

Ar mai fi multe de spus despre-ți frumusețea răcoritoare, dar prietena ta marea mă așteaptă.

Cu dor,

Călătorul istovit.

Acest articol a fost publicat în Din natură și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s