Primul capitol din primul meu roman: Legământul


De mai bine de jumătate de an am în plan acest roman. Ieri n-am mai avut răbdare și l-am început. Mai jos găsiți primul capitol. Va fi o poveste de dragoste ce gravitează în jurul conceptului de legământ după cum  și titlul o indică. Nu vă dau prea multe detalii. N-am apucat să fac vreun retuș, e în formă brută așa că e posibil să se schimbe unele detalii.

LEGĂMÂNTUL

…te iau pe tine ca să fii tovarășa mea de viață și dragostea mea din această zi înainte. În prezența familiei și prietenilor îți promit că voi fi alături de tine în sănătate și în boală, la bine și la rău. Promit să te iubesc și să te respect indiferent de circumstanțe. Promit să te iubesc necondiționat, să te susțin în țelurile tale, să râd cu tine și să plâng dacă este nevoie, să te prețuiesc atât timp cât se află viață în trupul meu. Promit să-ți rămân credincios până când moartea ne va despărți. Așa să-mi ajute Dumnezeu.

 Își amintea aceste cuvinte de parcă fuseseră rostite ieri. Într-adevăr, fuseseră fremătate în urmă cu o zi de buzele-i mângâiate de lacrimi. Amintirea acestor cuvinte era la fel de vie ca durerea fizică, durere ce îi străbătea inima. De ar fi fost durerea doar în trup și nu adânc înfiptă în sufletul istovit de înșelăciunile dragostei, s-ar fi simțit cu mult mai ușoară. Dar el o părăsise cu mulți ani în urmă și luase cu el dragostea, lăsându-i în schimb un cadou numit amărăciune. Cine știe dacă o iubise vreodată, dacă toate cuvintele rostite n-au fost minciuni la fel ca și cuvintele legământului pe care le rostise în ziua nunții. Dar nu putea rămâne în această stare, știa că în controlul oricărei situații se află Dumnezeu. Da, nu putea sta în această stare melancolică pentru că „melancolia este un păcat, unul instar omnium[1], e păcatul de a nu-ți exercita voința în mod profund și sincer.”[2]

Ușa se trânti zgomotos și înaintea ei se ivi fața veselă a copilei însă nu înainte ca mama să-și șteargă lacrimile în grabă și zâmbetul să i se întoarcă pe fața brăzdată.

-Cum de ai venit așa de repede, draga mea? întrebă mama.

-Unul dintre profesori nu a putut veni la ore și am terminat mai devreme. Dar mamă, ce-i cu tine? Ochii tăi sunt roșii și pielea ți-e umedă. Iar ai plâns din cauza lui, nu?

-Da…

-Ah, mamă, nici după 13 ani nu l-ai uitat? Nu vreau să te mai văd că suferi din cauza lui. E istorie, cine știe dacă mai este în viață. Lacrimile începură să-i curgă șiroaie. Nu știa dacă trebuia să-și deschidă sufletul înaintea fetiței sale. Impulsul îi spunea să țină totul ascuns, dar durerea crescândă o făcu să îi spună:

-În ultimele luni m-am gândit mult la tatăl tău.

-Mamă, el nu e tatăl meu, spuse ea mânioasă. El nu a fost alături de mine când am pășit în clasa întâi, el nu a stat alături de mine când am învățat să scriu, nu m-a dus la școală niciodată, nu mi-a tras pătura peste umerii mei reci în nopțile de iarnă, nu a fost lângă patul meu când am avut accidentul de mașină. El nu este tatăl meu, în cel mai bun caz poți spune că eu sunt progenitura lui. ATÂT! Nimic mai mult.

-Scumpo, a fost alături de noi două aproape patru ani, patru ani frumoși. E tatăl tău fie că-l iubești sau nu.

-Am mai discutat despre asta și până acum, mamă, nu mi-l băga pe gât. Mi-ajunge să te văd pe tine suferind din nou din cauza lui. Sunt mân…

– Nu pentru că vreau să sufăr m-am gândit la el în ultima vreme, o întrerupse mama. Domnul continuă să-mi amintească de el din nou și din nou la timpul meu de rugăciune. Nu știu dacă este sănătos, nu știu unde locuiește, dar Domnul îmi amintește de el în fiecare zi de câteva săptămâni încoace de aceea știu că trebuie să mă rog pentru el. La timpul lui știu că se va întoarce. Sufletul lui se zbate, o știu.

-Mamă, nici măcar nu știi dacă mai trăiește. Au trecut, cât, 10 ani de când n-ai mai auzit nimic despre el? Uită-l, pentru mine este ca și mort și pentru tine ar trebui să fie la fel, se răsti Alcina. De ce-ți mai pasă de el? Ai o viață a ta pe care trebuie să o trăiești.

-Pentru că am făcut un legământ cu el înaintea lui Dumnezeu și i-am promis că-l voi iubi la bine și la rău până când moartea ne va despărți… Alcina plecă spre camera ei fără să-și lase mama să termine ce avea de spus.

-Tată, Tu ne cunoști pe fiecare, suspină Agnes. Dă-mi putere, dă-mi putere să știu cum să o iubesc și cum să mă raportez la ea. E tânără și voința ei de fier nu poate fi frântă decât de Tine. Modeleaz-o, te rog, și smerește-i mândria. Doar Tu poți face asta. Te mai rog, nu-l uita nici pe Iacov. Mântuiește-i sufletul chiar dacă trupul va trebui să i se piardă. Știu că mă asculți și îți mulțumesc.

Familia Petrov era o familie ce încă trăia în umbra plecării celui ce a fost soț și tată, Iacov Petrov. Agnes Petrov a devenit dintr-o dată cea care trebuia să poarte poverile spirituale, sufletești și materiale ale întregii familii. Ea a fost cea care a căutat să stabiliească un minim echilibru în viețile celor doi copii, Alcina și Paul, dar nimeni și nimic nu poate înlocui un tată. Puterea de care trebuie să dea dovadă nu poate fi înlocuită de umerii unei femei, lipsa exemplului și dragostei tatălui lăsând răni adânci în inimile copiilor ce îi duc lipsa. Alcina trăise într-un cămin normal timp de trei ani și jumătate, dar Paul nu-și văzuse niciodată tatăl. E drept, îl văzuse imediat după naștere pentru câteva săptămâni sau mai bine zis fusese văzut de tatăl său. Însă, nicio amintire legată de tatăl său nu-și avea cuib în mintea sa. Nu-l cunoscuse niciodată cu adevărat, ci doar auzise de la mama lui cum tatăl său se juca și îl săruta în acele scurte săptămâni în care au fost împreună. S-a întors la lucru în Spania și dus a fost. A uitat trecutul de parcă memoria i-a fost ștearsă de amantă și odată cu Agnes, Alcina și Paul l-a uitat și pe Dumnezeu.

Soneria se auzi și Agnes tresări de pe scaun pentru a-și întâmpina fiul ce venea de la școală. Deschise ușa și fuse salutată, el stând în pragul ușii cu un buchet de flori:

-Bună ziua! rosti el, dar Agnes în șocul ei îi trase o palmă și până să rostească vreunul dintre ei un alt cuvânt ea leșină. Aruncând florile, o prinse înainte de a atinge podeaua. Era Iacov.


[1] Latină: egal al tuturor

[2]  Citat din „Scrisoare către un prieten”, Søren Kierkegaard

 

Acest articol a fost publicat în Cultură, Literatură, Muzică; și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s