Cruciadele (1)


Odată ce unirea triburilor arabe  şi cucerirea unor teritorii foste romane a avut loc, s-a ridicat problema recucerii teriitorilor ce au căzut în mâinile sarazinilor. Problema unui război purtat de creştini împotriva arabilor a fost un concept ce a luat naştere în anul 1074, Grigore al VII-lea lansând o cerere de cruciadă împotriva musulmanilor din Palestina, însă acest lucru nu a fost făcut posibil datorită luptei pentru învestitură purtat între papă şi Henry al IV-lea.Totuşi, acest lucru a luat fiinţă în mai puţin de 20 de ani de la cererea lansată de Grigore Hildebrand, considerat de unii cel mai puternic papă din toate timpurile.

Primul motiv al (aceste motive erau invocate de liderii cruciadelor, deși nu ele reprezentau adevărata cauză) cruciadelor a fost unul religios, şi anume, recucerirea Ţării Sfinte[1]. Pelerinajele în locurile sfinte deveniseră o imposibilitate ca urmare a persecutării pelerinilor. În al doilea  rând, împăratul Alexios I Comnenus (1081-1118) a cerut ajutorul papei Urban al II-lea[2] deoarece securitatea imperiul Roman de Răsărit era ameninţată. În cel de-al treilea rând, în secolul XI foametea devenise un fenomen des întâlnit în Europa Apuseană, astfel mulţi fiind motivaţi să plece în căutarea unei noi vieţi. Mai mult de atât, negustorii veneţieni erau interesaţi să stimuleze comerţul cu Orientul Apropiat iar diverse triburi precum normanzii aveau ca interes principal îmbogăţirea[3]. În ultimul rând, creşterea populaţiei Europei a dus la această migraţie ce poate fi asemănată cu cea a popoarelor barbare în imperiul Roman de Apus din secolele IV-V.

Cruciada I (1096-1099)

Cea dintâi cruciadă a avut ca şi punct de început predica papei Urban al II-lea la sinodul din Clermont din noiembrie 1095[4]. Entuziasmul papei pentru recucerirea Palestinei a adus entuziasm în inimile ascultătorilor, mulţimea ajungând să strige „Deus Vult”(Dumnezeu vrea aceasta). Prin urmare, un an mai târziu, o armată improvizată de ţărani conduşi de cavalerul german Walter Habenichts (Valter cel Sărac) şi de Petru Eremitul (sau Pustnicul) a plecat  spre ţara sfântă în primăvara anului 1096, la 1 august ajungând la porţile Constantinopolului, împăratul Alexios I trecându-i pe coasta golfului Nicomidiei, acolo fiind masacraţi de turci sau luaţi prizonieri.

Acest eşec a reprezentat „doar preludiul primei cruciade laice neorganizate a ţăranilor francezi”[5]. O nouă armată pleacă la 15 august 1096 spre ţara Sfântă sub conducerea lui Godefroy de Bouillon[6], acesta fiind ajutat în conducerea armatei de fratele său Baudoin de Boulogne( sau Balduin), de Robert Courteheuse, de Raymond, contele de Toulouse, Bohemond de Taranto şi alţi câţiva nobili[7]. Armatele conduse de nobili au plecat pe drumuri diferite, dar s-au întâlnit la porţile Constantinopolului în primăvara anului 1097. Aici li se oferă daruri şi alimente în schimbul unui jurământ de fidelitate faţă de împăratul Alexios I. Aceştia acceptă termenii jurământului, continuându-şi drumul spre Ţara Sfântă. Primul oraş cucerit este Niceea, şi în câteva luni ajung la porţile Antiohiei, oraş ce a fost cucerit după un asediu de 8 luni. La 5 iulie 1099 Ierusalimul cade în mâinile cruciaţilor după un asediu de o lună, urmând un masacru după cucerirea oraşului Sfânt, după cum relatează Guillaume, arhiepiscopul de Tir.[8] Gedefroy moare subit în 1100, însă cruciaţii rămân în Ţara Sfântă, multe state feudale formându-se.

Cruciada II (1147-1149)

Ducatul Edessei a fost cucerit de emirii de Mosul în 1144, lucru ce a provocat o profundă teamă în Occident. Bernard de Clairvaux a reuşit să insufle dorinţa după o nouă cruciadă în împăratul german Conrad III şi regele Franţei Ludovic VII. Astfel, în vara anului 1147 cele două armate naţionale ajung la Constantinopol, împăratul Manuel Comnenus grăbindu-i să treacă strâmtoarea Bosfor. Ca urmare a lipsei alimentelor, armatele apusene au intrat în conflict cu bizantinii. În scurt timp armata lui Conrad este măcelărită de turci în lupta de la Dorilea. Şi armata regelui Ludovic a fost masacrată de musulmani în 1148 ( cu complicitatea bizantinilor). Astfel, se încheie cea de-a două cruciadă, cei doi regi întorcându-se în Europa.[9]

Cruciada III (1189-1192)

După ce Ierusalimul a fost cuceri în 1187, papa Clement al III-lea a lansat un apel pentru o nouă cruciadă. Primul care pleacă în această cruciadă este Frederic Barbarossa. Acesta era în vârstă de 67 de ani şi luase parte şi la cruciada anterioară. În ciuda armatei bine organizate această se destramă ca urmare a înecării conducătorului ei,Frederic, la traversarea unui râu în Cilicia. Cruciada rămâne sub conducerea lui Richard Inimă de Leu, regele Angliei, şi Filip Augustus, regele Franţei.

Aceştia asediază Acra timp de 19 luni şi odată cu întoarcerea lui Richard din Cipru după ce cucereşte insula, sarazinii se predau. După o luptă strategică purtată între Richard şi Saladin (acesta decapitează 2500 de arabi, iar ca urmare şi Saladin decapitează toţi prizonierii),lupta finală are loc la Arsuf, luptă ce se încheie cu victoria englezilor. Totuşi, această victorie nu este de mare importanţă, Saladin propunând o nouă bătălie. Richard refuză şi Saladin îi face o ofertă de pace. După ce acceptă oferta, află că Saladin se confrunta cu o revoltă în est şi astfel încearcă recucerirea Ierusalimului. În cele din urmă, un tratat de pace pe 3 ani este semnat la 2 septembrie 1192, Palestina fiind împărţită, Richard luând partea de coastă,de la Acra până la Jaffa,  iar Ierusalimul rămânând în mâinile musulmanilor.Pelerinajele erau de asemenea permise în oraşul sfânt. [10]

Cruciada a IV-a (1202-1204)

Această cruciadă a fost susţinută de Papa Inocenţiu al III-lea încă de la începutul instalării acestuia pe scaunul pontifical. Acesta dorea eliberarea Ierusalimului. Republica Veneţia s-a angajat să asigure transport naval cruciaţilor în schimbul unei mari sume de bani. În 1201 Alexios al IV-lea este înlăturat de pe tronul din Constantinopol şi ca urmare se duce în Apus pentru a cere ajutorul pentru recucerirea tronului  în schimbul unei recompense de 200.000 de mărci de argint, echiparea unei armate de 10.000 de soldaţi pentru a lupta în Palestina şi nu în ultimul rând, supunerea bisericii Ortodoxe faţă de puterea papală. În ciuda ultimei cerinţe, Papa Inocenţiu III a interzis atacarea Constantinopolului, ameninţând cruciaţii cu excomunicarea. Unii nobili au refuzat să plece însă majoritatea cruciaţilor s-au îndreptat spre Constantinopol. Sub conducerea lui Enrico Dandolo cruciaţii asediază Constantinopolul, Alexios al III-lea fuginând şi lăsând tronul tatălului lui Alexios al IV-lea, Isaac II Anghelos. Acesta nu reuşeşte să plătească suma cerută de cruciaţi şi la 25 ianuarie 1204 Alexios al V-lea este ales împărat, dar nici acesta nu reuşeşte să plătească suma cerută. Ca urmare, cruciaţii jefuiesc oraşul în mod barbar şi brutal timp de 3 zile. Majoritatea cruciaţilor se întorc în Apus dar alţii îşi formează regate în Răsărit. Astfel, cruciaţii au creat Imperiul Latin de Constantinopol (1204-1261) numindu-l rege pe Balduin de Flandra (1204-1205). Cucerirea şi jefuirea Constantinopolului de la 13 aprilie 1204 a reprezentat una din cauzele principale ale căderii acestuia în mâinile turcilor din anul 1453. Foarte puţini cruciaţi au ajuns în Palestina, iar cei care au reuşit să împlinească scopul primar al cruciadei, cucerirea Ierusalimului.


[1] Cairns, Earle E., Creştinismul de-alungul secolelor,Societatea misionară română cu permisia BEE International, Dallas, Texas, pag. 213

[2] Rămureanu, Ioan, Istoria Bisericească Universală, Editura institutului biblic şi de misiune al bisericii ortodoxe române Bucureşti, 1992, pag. 244

[3] Cairns, Earle E., Creştinismul de-alungul secolelor,Societatea misionară română cu permisia BEE International, Dallas, Texas, pag. 214

[4] Idem., pag. 215

[5] Idem.

[6] Bota, Ioan M., Istoria bisericii universale şi a bisericii româneşti de la origini până în zilele noastre, Casa de editură Viaţa Creştină, pag. 82

[7] Durant, Will, The Age of Faith,Published by Siomn and Schuster, Inc. Rockefeller Center, New York, pag. 589

[8] Drimba, Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. 5, Editura Saeculum I.O.,pag. 319

[9] Idem., 326

[10] Durant, Will, The Age of Faith,Published by Simon and Schuster, Inc. Rockefeller Center, New York, pag. 600-601

 

Acest articol a fost publicat în Istorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

17 răspunsuri la Cruciadele (1)

  1. Un pacatos spune:

    Domnule Beniamin C., nu vreau sa fiu tendentios, dar unde erau neoprotestantii atunci? Vezi, nu existau decat 2 Biserici: cea Ortodoxa si cea Catolica.

    • Nu văd problema. Autoritatea și adevărul nu sunt determinate de vârstă. Decât să ne duelăm în vanități, mai bine am căuta ce este mai de folos pentru sufletul nostru, adică să-L căutăm pe Dumnezeu. Credem în Dumnezeul acelorași Scripturi și ar fi bine să ne întoarcem la ele pentru că în ele găsim viața.
      Teologia Bisericii universale (când încă nu era separată) din primele 6-7 secole este bazată pe Canonul Scripturii și credința neoprotestanților are aceleași fundamente. Dacă părinții bisericii (Athanasius, părinții capadocieni, Augustin etc.) ne-ar putea vorbi despre starea bisericii ortodoxe și catolice oare ce credeți că ar aproba și ce ar dezaproba?

  2. Un pacatos spune:

    Domnu’ Beniamin, sa nu confundam invatatura cu starea. Noi toti suntem pacatosi, tocmai de aia Domnul Iisus ne invata rugaciunea vamesului: ” Dumnezeule, fii milostiv mie, pacatosului.” ( Luca 18: 13).

    • Un pacatos spune:

      Am vrut sa zic ca chiar daca noi ortodocsii suntem pacatosi am pastrat invatatura initiala a Bisericii conform Scripturii si celor 7 sinoade ecumenice.

      • Şi mă rog, în ce doctrine majore ne-am îndepărtat de învăţătura Scripturii şi a celor 7 sinoade ecumenice?

        • Un pacatos spune:

          Tocma’ ce-am vorbit prin yahoo voice ( sau cu ii zice) cu un neoprotestant despre diferente. Ideea e ca protestantii nu cred ca painea si vinul se transforma, cu adevarat, in trupul si sangele Domnului, nu doar simbolic, or din Ioan 6: 48-56 reiese ca noi, crestinii ortodocsi si catolici, avem dreptate.

      • all spune:

        Domnule păcătos, catolicii și ortodocșii sunt de acord ,”in produsul finit, final”, dar unii cred în transsubstanțiere iar alții in transformare. Pai ori se transforma, ori substituie?
        Si daca se transforma sau se substituie, de ce se urca la cap cand este baut si de ce are gust de vin, uneori chiar dizgrațios , acru de-ti încrețește limba? depinde de unde-l aduce popa? Apoi daca vinul este sangele Domnului de ce s-a dat euharistia si cu palinca? Si sa stii ca nu glumesc si nici nu batjocoresc, fapt autentic in clisura Dunarii.Sa inteleg ca nu conteaza cu ce se da ca tot se transforma sau se transsubstantiaza?

  3. Iată rezumatul doctrinei în care eu cred:
    Cred întru unul Dumnezeu,Tatăl atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute.
    Și întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii: Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, Cel de o ființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut.
    Care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara și S-a făcut om.
    Și S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponțiu Pilat și a pătimit și S-a îngropat.
    Și a înviat a treia zi, după Scripturi.
    Și S-a înălțat la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui.
    Și iarăși va să vină cu slavă, să judece viii si morții, a Căruia împărăție nu va avea sfârșit.
    Și întru Duhul Sfânt, Domnul de viață făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și mărit, Care a grăit prin prooroci.
    Și întru una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică.
    Mărturisesc un Botez, întru iertarea păcatelor.
    Aștept învierea morților.
    Și viața veacului, ce va să fie. Amin.

    Nu există nimic din crez ce să nu le aprob. Toate sunt Scripturale.

    Înţelege că eu nu mă lupt să dovedesc superioritate în doctrine. Cât despre diferenţa asupra substanţei cinei, crezi că aşa mult înseamnă diferenţa asta? Chiar şi între noi neoprotestanţii există diferenţe asupra acestui aspect. Ce contează? Asta nu influenţează mântuirea noastră în niciun fel. Mântuirea este prin Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, iar ca urmare a harului care ni l-a dat, noi suntem chemaţi să credem şi să trăim o viaţă sfântă, făcând fapte evlavioase nu pentru că nu suntem mântuiţi, ci pentru a ne conforma statutul oficial cu cel real. Nu, nu faptele ne mântuie, ele sunt doar o urmare a mântuirii de sub legea păcatului.

    Important este să facem o diferenţă prin trăirea noastră ca ţara noastră să nu mai fie coruptă până în măduva oaselor, copiii să nu mai fie ucişi din pântece, oamenii să nu se mai dedice imoralităţii de tot felul, ci să se dedice trăirii pentru Dumnezeu şi cunoaşterii Lui. Pentru asta luptăm. Dacă le vom da oamenilor Cuvântul şi numai Cuvântul şi li-l vom prezenta pe Dumnezeu şi nu obiceiuri şi oameni, atunci Dumnezeu îşi va întoarce privirea înspre noi.

    • Un pacatos spune:

      Si cum este acea soborniceasca si apostoleasca Biserica? Nu cumva e aceea pe care au parasit-o unii pentru alte culte

      • Am știut înainte de a scrie că mă veți întreba. O să vă răspund după ce îmi răspundeți și dumnevoastră:
        Făcând abstracție de celelalte biserici, care este această sobornicească și apostolească Biserică? Cea catolică sau cea ortodoxă? Doar sunt două din 1054, nu? Asta înseamnă că nu mai există doar o Biserică apostolească?
        Diferența în acestă problemă este definiția pe care o dăm termenului εκκλεσια?

        • Un pacatos spune:

          Domnul Beni, Biserica apostolica e cea care nu a adaugat nimic de la Sinoadele ecumenice, catolicii au adaugat filioque, purgatoriul, suprematia papala si azima. Iar ekklesia e in mare cumpana astazi.

        • Oare Biserica este o organizație care are diverse sedii în lume? Nu. Biserica este trupul lui Hristos care este compusă din totalitatea credincioșilor din toate veacurile, țările, religiile, rasele. În Cer vor fi ortodocși, catolici, baptiști, penticostali, creștini după Evanghelie și chiar oameni care nu au avut o apartenență religioasă, dar au crezut în ispășirea oferită de Dumnezeu prin Fiul Său Isus Hristos și au trăit o viață sfântă pentru Dumnezeu. Aș vrea să mai știți că în iad vor fi ortodocși, catolici, baptiști, penticostali, creștini după Evanghelie, etc.
          Religia, apartenența cultică înseamnă ZERO. Pe Dumnezeu îl interesează încrederea noastră și dedicarea noastră totală trăirii pentru El în sfințenie. Pentru aceasta avem Scriptura, care ne dă învățătură și nu există autoritate mai mare decât Canonul.
          Biserica Ortodoxă chiar nu a adăugat nimic? Vreau să știți că aceste concilii ecumenice (în principal cele 6, cu decizia celui de-al 7-lea, cel de la Nicea din 787 d.Hr, este probabil evident că nu sunt de acord) sunt importante, dar mai importantă este Scriptura. Mântuirea nu este prin fapte (Efeseni 2:8,9), ci prin har și credință, iar acest har ne învață să renunțăm la faptele păcătoase (Tit 2:11,12). Oricum nu mai putem trăi în păcat pentru că avem Duhul Sfânt, adică suntem din Dumnezeu (1 Ioan mai toată epistola). Roadele sunt un indicator al sfințirii și după aceasta lumea va ști cum să ne judece. (Matei 7:21)
          Dacă întreb un român cum va ajunge în cer, îmi va spune că dacă va fi bun și va face fapte bune și balanța va înclina înspre faptele bune, atunci va fi mântuit. Unde scrie Scriptura așa ceva. Mântuirea este prin har și prin credință (Efeseni 2:8,9), iar faptele noastre ne urmează și ele reprezintă răsplata sau pedeapsa noastră, dar în niciun caz mântuirea personală (2 Cor 5:11).
          Un român care nu cunoaște Scriptura îți va spune că ești mântuit dacă moare cu lumânare, dacă i se face pomană (alții spun că își pot muta locația divină din iad în rai, alt concept aflat în contradicție cu Scriptura-Luca 16:26). Cine îi învață pe oameni toate acestea? Oare acestea nu au fost adăugate la conciliile ecumenice?
          Da, credința ortodoxă este adevărată în teorie, dar există o discrepanță foarte mare între teologia scrisă și cea promovată practic.
          Credeți-mă, nu v-o spun cu răutate, ci cu toată dragostea și dorința după a cunoaște împreună adevărul din Cuvântul lui Dumnezeu.

  4. all spune:

    Domnule păcătos , Sinoadele ecumenice de la Constantin cel Mare încoace n-au mai fost ce fuseseră pana atunci. Imixtiunea puterii în biserica și concubinajul biserici cu statul (care de atunci a rămas valabil în biserica catolica și ortodoxa pana azi) au dus la Sinoadele care erau prezidate de Împărți(vezi cazul lui Constantin Cel Mare) și hotărârile erau de obicei luate de tabăra care era apropiata Împăratului atât în Imperiul Roman de nord și de sud. De aceea primii pelerini spre lumea noua au avut ca motto „O țară fără rege și o biserica fără papa”

    • Un pacatos spune:

      Pai din pct. asta de vedere, Romania ar fi tara perfecta pt. pelerini: n-avem rege, n-avem imparat. Cat despre implicarea politicului, a fost valabila in cazul iconoclasmului bizantin, dar hotararile Sinoadelor se luau prin vot majoritar.

    • Domnule all, sinoadele ecumenice nu s-au schimbat cu nimic după Constantin cel Mare pentru că toate au început după Constantin cel Mare dacă nu-l punem la socoteală pe cel al apostolilor la Ierusalim din jurul anului 50 d.Hr. Consider că au fost foarte utile pentru determinarea doctrinei și ereziilor.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s