Dacă aș fi în locul tău, m-aș culca în mijlocul curții, cu gura deschisă, și aș aștepta ploaia călduță (6)


Pentru câteva clipe, doamna doctor se uită impresionată la micuț, apoi se ridică brusc și iese afară. Măcar atât am învățat în ultimele zile despre personalitatea dumneaei, că nimic nu o irită atât de tare ca neputința. Peste scrut timp, o văd în fața uneia dintre barăci cum tocmai îl consultă pe băiețel. Tatăl ține copilul în brațe, acesta fredonează și dă din piciorușele cafenii care îi atârnă pe genunchii tatălui. Copilul începe să spună ceva gângurind și, în timp ce tatăl, cu sprâncelnele arcuite, ascultă cu blândețe și fermecat gângureala abia perceptibilă a copilului, ochii i se umplu de lacrimi, deoarece știe că în curând va trebui să se despartă de copil. Doamna doctor, care altădată purta părul într-un coc înalt și avea numeroase bucle, acum își lasă șuvițele să-i atârne neglijent și se preocupă doar de copil. Când mă vede, îmi spune doar atât:

-Cimitirul meu este deja plin, nu mai vreau alți bolnavi în el.

(…)

Din spatele meu încă mai aude hohotul acela ciudat. Mă uit într-acolo. O femeie cu abdomenul umflat și cu pielea feței crăpată trage prin praf o roabă fără roată în care se găsește un pachet de cârpe. Cu o privire întunecată și apatică se uită din când în când spre mine și, între timp, parcă ar râde scoțând niște sunete asemănătoare unor schelălăieli. Mă întorc, dar nu-l mai zăresc pe medicul-șef. Mahmus se grăbește spre mine.

-Șeful i-a luat copilul, arată spre femeie. A spus că sunt și ala destui leproși aici, așa că i-a provocat avort în luna a treia a sarcinii.

-Ce vorbești? Dar este însărcinată, ia uite ce burtă are.

-Și-a pus cârpe în rochie. S-a țicnit. Împinge căruciorul și alintă mormanul de cârpe, de parcă ar fi un bebeluș.

Mahmus face un semn din cap.

-Veniți să vi-l prezint pe colegul meu de cameră, care este preferatul meu.

-Câți sunteți într-o cameră?

-40. Dar el îmi este cel mai simpatic. Zâmbește întotdeauna.

Kwegu are o mutră colțuroasă, totuși amabilă. Într-adevăr, zâmbește fără întrerupere. Tocmai i se urcă un păduche pe ceafă când ne întâlnim cu el, lângă baracă, dar nu îi face nimic minusculei insecte. Sau nici nu o mai simte. În semn de salut, pocnește cu bastonul peretele lateral al barăcii, dar nu scoate niciun sunet. După cum văd, i-a mai rămas un singur deget. Pe el strălucește însă un inel de aur.

-Verigheta sa, explică Mahmus. A mutat-o de pe un deget pe altul, pe măsură ce acestea i s-au uscat rând pe rând. Acum i-a mai rămas acest unic deget pe care poate să poarte inelul.

-Și soția lui?

-O, cine știe pe unde o mai fi, flutură mâna băiatului. Cine ajunge aici și-i pierde foarte repede pe cei dragi. Nu există relație care să reziste perioadei îndelungate de timp până se vindecă cineva. Dacă se mai vindecă. Și chiar dacă se vindecă, închipuiți-vă, apare sărmanul Kwegu în starea aceasta. Care femeie l-ar mai primi cu brațele deschise?

Arunc o privire în baracă. La început mirosul ucigător al leprei se simte vad, dar apoi devine tot mai puternic. În afara sacilor de pânză nu se prea găsesște altceva în cameră. De fapt, greșesc, într-unul dintre colțuri se găsește un scaun pe al cărui spătar atârnă o pereche de pantalon împăturiți. Pe sacul cel mai apropiat stă culcat un bărbat moleșit, cu fața nerasă, de vârstă incertă. Are privirea fixată în tavanul plin de pânze de păianjen. Picioarele i-au fost dislocate din șold.

-Câți ani are? îl întreb pe Mahmus.

-Nu este încă în vârstă, îmi răspunde. Pantalonii sunt ai lui. În fiecare seară merge la culcare sperând ca, până în zori, să-i crească picioarele la loc pentru a-și putea folosi din nou pantalonii.

-Pantalonii sunt singura lui avere?

-Alții nu au nici măcar atâta.

Bărbatul întoarce brusc capul spre mine și, cu o voce înfundată, începe să-mi spună repede ceva. Nu înțeleg o iotă, dar îl am pe Mahmus cu mine.

-Spune că, dacă ar în locul dumneavoastră, s-ar culca în mijlocul curții și, cu gura deschisă, ar aștepta ploaia călduță. Asta înseamnă, în limba noastră, că vă invidiază într-o oarecare măsură sănătatea. E trist că el nu va mai fi niciodată ca dumneavoastră. Vă rog să nu interpretați greșit, nu resimte niciun fel de dușmănie. Doar durerea vorbește din el și încearcă să vă îndemne să vă bucurați de sănătatea pe care o aveți.

 

Acest articol a fost publicat în Șocant. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Dacă aș fi în locul tău, m-aș culca în mijlocul curții, cu gura deschisă, și aș aștepta ploaia călduță (6)

  1. Pingback: Călătorie în infernul celei mai mari leprozerii din lume (1) | Beni Cruceru

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s