Problema eutanasiei și instinctul maternal (5)


La gardul reparat de la intrarea în așezământ, coada șerpuiește lungă. Pe lângă ea, într-un jgheab, curge lin apă iodată. Deoarece nu poartă pantofi, bolnavii își înmoaie picioarele în jgheab pentru a le dezinfecta. În unele cazuri, doar niște cioturi rămase, deoarece membrele a numeroși pacienți au fost mâncate de lepră. Ori mutilate. Primul la coadă este un bărbat care șade pe jos, ale cărui picioare s-au deformat în unghi de 180 de grade față de poziția normală, astfel încât arată de parcă ar trebui să umble pe două semicercuri. A suferit de paralizie infantilă și de osteoporoză, dar în spitalul în care fusese tratat nu s-au luat acestea în serios și a fost obligat să umble zilnic. Picioarele sale, nefiind capabile să suporte efortul, s-au îndoit pur și simplu. Acest om a parcurs 170 km până să ajungă azi aici. În satul său natal, l-au așezat pe platforma unui camion, de acolo l-au transferat pe un atelaj tras de un măgar, iar ultimul km până la colonie l-a parcurs pe umerii unui prieten. De aici însă trebuie să se descurce singur.

Discuție între Tvrtko și medicul șef:

-Spuneți-mi, medicii…

-Nu există medici. Ce vedeți aici este personal auxiliar, un fel de brancardieri.

-De ce lucrează aici?

-De ce? Pentru că nu au alte posibilități. Dacă vă urcați în vârful acestui deal, veți vedea femei și fetițe care abia cară în spate mănunchiuri de trestie de câte 40 kg pe care le vând în sate pentru a-și putea cumpăra pâine. Majoritatea etiopenilor nu au serviciu.

-Cât câștigă pe lună acele femei și fetițe?

-În jur de 30 de birri.

Mă uit la el îngrozit. Asta înseamnă cam 2 euro. Continui să pun întrebări.

-Ce faceți cu bolnavii care suferă foarte tare?

-Medicul-șef zâmbește.

-Doriți să aflați versiunea oficială?

-Nu, domnule doctor, aș vrea să știu ce faceți cu ei.

-Vă e de-ajuns să știți doar că nu-i lăsăm să sufere inutil, așa cum faceți dumneavoastră acolo, în Europa. Altfel spus, noi îi tratăm mult mai uman.

Clădirea de reabilitare nu are ușă, în interior este un aer foarte îmbâcsit. Un bărbat de înălțime mijlocie, bondoc, tocmai încearcă o proteză. Bărbatul zâmbește, deși asistenții îi cioplesc pur și simplu oasele, pentru a se potrivi cu încălțămintea ortopedică.

-În cazul în care degetul unui pacient prezintă o cangrenă sau o bucată mai mare de carne în putrefacție i se desprinde de pe picior, încălțămintea ca fi transformată în așa fel încât să fie pe potriva membrului mutilat, explică medicul. Sau piciorul îi va fi ajustat, pentru a se potrivi încălțămintei, continuă el.

Citat din discuția lui Tvrtko cu pacientul tânăr Mahmus:

-Știți, această leprozerie funcționează ca o lume în miniatură, explică Mahmus. Există buni și răi, unii suferă, alții savurează viața în felul lor, dar apoi, aici doar cei tari rezistă mai mult și avansează, cei slabi se pierd. Există doar o diferență între colonie și lume, și anume că aici nu există nici măcar șanse de schimbare.

(…)

Îmi adun curajul și îmi plimb privirea peste bolnavii care mănâncă în liniște, cu lingurile. Ici-colo mai lipsește câte un deget, pielea fețelor este mai flească, există unii care se pot deplada doar cu ajutorul unui baston dar, dacă cineva ar intra în această încăpere cu atmosferă înăbușitoare, în care domnește miroul dulceag al ulcerațiilor cauzate de lepră, nu ar vedea la început nicio diferență față de o cantină obișnuită pentru africanii de culoare. Când bolnavii încetează cu zgomotele, atmosfera cantinei devine deodată înfricoșătoare. Atunci începe să se audă respirația șuierătoare a celor aplecați deasupra farfuriilor. De parcă gâtul tuturor s-ar fi îngustat și abia mai pot să tragă aer în piept. Deodată, dinspre ușă se aude un sunet de parcă cineva ar face gargară. Un copliaș dezbrăcat, cu o privire mirată, apare în ușă și, bălăbănindu-se, intră înăuntru. Își cheamă tatăl. Atât bolnavii, cât și noi întindem gâturile, micuțul abia se vede pe deasupra meselor. Aerul îngheață. Se aude clinchetul lingurilor, iar femeile încep să plângă în tăcere. Apoi le dau lacrimile și unora dintre bărbați. Își lasă capetele în jos și văd doar după zguduiturile umerilor că plâng. Copilul are efect zguduitor asupra bolnavilor. Doamna doctor se întoarce spre noi.

-Îl plâng și, cu lacrimile lor, imploră mila lui Dumnezeu pentru acest copil, ne explică ea. Propria lor moarte iminentă nu-i impresionează atât de profund ca aceea a acestui copil.

Acest articol a fost publicat în Șocant, imagini sugestive. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Problema eutanasiei și instinctul maternal (5)

  1. Pingback: Călătorie în infernul celei mai mari leprozerii din lume (1) | Beni Cruceru

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s