Călătorie în infernul celei mai mari leprozerii din lume (1)


În urmă cu 21 de ani, un oriental înalt s-a apropiat de o angajată a aeroportului din Budapesta și i-a spus:

-Doamnă, tocmai am sosit din Vietnam. Sunt medic. Vedeți fetița aceea care șade la marginea șirului de scaune? A stat lângă mine din Hanoi și până aici. Aveți grijă de ea. Mi-e teamă că este foarte bolnavă.

În mai puțin de o oră fetița se găsea dezbrăcata în fața tinerei interniste Axmann Agnes, pricepută în cercetarea bolilor contagioase. Nu avea idee de ce fetița își pierduse degetul arătător și pe cel mijlociu. După ceva timp au apelat la un medic englez care lucra pe atunci în Ungaria. Doctorul a chemat-o pe tânăra Agnes care era evident frustrată de lipsa cunoștințelor ei și i-a răspuns:

-Doamnă Agnes, nu trebuie să aveți mustrări de conștiință, nu s-a întâmplat nimic grav. Probabil nu ați văzut încă niciodată un bolnav de lepră. Vă rog să rețineți că în general, în meseria noastră, ajungi un adevărat profesionist abia după ce umpli un întreg cimitir cu bolnavii tăi.

Ani mai târziu i-a dat dreptate cinismului doctorului. Viața este atât de crudă. La unul din cursurile dânsei, le-a împărtășit studenților din experiențele ei de pe când era într-un mic cătun din Zair și vindeca bolnavii de ebola.

-Vreo 50 de localnici așteptau să-i vaccinez împotriva virului. O asistentă mi-a pus o seringă în mână și eu am făcut prima injecție. Apoi am deșurubat acul, l-am aruncat și am cerut un altul. Asistenta mi-a răspuns: „Doamnă doctor, nu avem decât cinci ace în total!” Mi-a venit să intru în pământ. Pentru că înjecțiile mele îi apărau împotriva malariei, dar cu același ac îi și infectam, să zicem, cu ebola. Nu peste mult timp am zis că mi-e de-ajuns. Am îmbrățișat-o pe Brigitte și ne-am luat rămas-bun. După trei săptămâni am primit scrisoare din partea Ministerului Sănătății din Zair. Brigitte murise. Contactase virusul.

Adresându-se jurnalistului pe care îl citez, într-o discuție particulară la casa dânsei îi spune:

-Materialul despre colonia de leproși din România a fost foarte convigător, referindu-se la filmul meu despre leprozeria din Tichilești. Eu cunosc însă o colonie de bolnavi de lepră unde am întâlnit ceva mai mulți leproși, nu doar 28.

-Cum adică mai mulți? Câți?

Fără să se uite la el, răspunde:

-2800. Cel puțin atâția erau în 1991.

Tânărul devine entuziasmat și se gândește la posibilitatea de a vizita acel loc pentru a realiza un reportaj. În acel moment intră soțul doctoriței pe ușă și rămâne mirat la vederea jurnalistului:

-Am o presimțire rea. Specialitatea dumitale nu sunt reportajele filmate la Disneyland. Ce aveți de gând cu soția mea?

-Tocmai vroiam să o rog pe Agnes să ne însoțească într-o colonie de leproși…

Povestea de mai sus este preluată din cartea lui Tvrtko Vujity „Călătorii în infern”. Prin ea, doresc să vă arăt cât de binecuvântați suntem cu viața pe care o avem din punct de vedere fizic. Trupurile, mâncarea, apa, toate sunt daruri pentru care ar trebui să fim mulțumitori în fiecare zi.

Continuarea AICI, AICI, AICI, AICI şi AICI.

 

Acest articol a fost publicat în Șocant, Viaţă şi moarte. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Călătorie în infernul celei mai mari leprozerii din lume (1)

  1. Pingback: Imagini șocante cu leproșii fără față și membre din Etiopia | Beni Cruceru

  2. Pingback: Călătorie în infernul celei mai mari leprozerii din lume (2) | Beni Cruceru

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s