Cadaveridic

Ce rămâne în urma morţii? Lacrimi îmbrăcate în haina speranţei Raiului? Durere? Mulţumire sau regrete? Ură sau iubire? Doar un gust amar că viaţa s-a terminat pentru mort şi nu mai este nimic după? Aceste gânduri bântuie minţile celor ce se află în oraşul morţilor în timp ce iau parte la inaugurarea noului apartament al prietenului lor pe strada Eternităţii.

Aşadar, ce lasă şi ce ia moartea?

Fiecare lasă (cel puţin) un cadavru, acel cort prin care metafizicul devine palpabil pentru material. Trupul, acest dar pe care îl primim fără să-l alegem, este auxiliar. El nu îndeplineşte decât rolul de a fi o simplă unealtă în mâna sufletului. Fără să ştim, când pronunţăm cuvântul cadavru, îi dăm sentinţa pe care Dumnezeu i-a pronunţat-o în Geneza 3:17. Termenul „cadavru” este un acronim pentru „caro data vermibus” şi se traduce prin „carne dată viermilor”. Când sufletul se întoarce de unde a venit, trupul se întoarce de unde a plecat. Locul din care au plecat le conferă importanţa.

Unii lasă dragoste, lacrimi de dor, speranţa revederii. Să nu laşi în urma ta o lacrimă ce tânjeşte după tine este o soartă egală cu a animalelor. Acea lacrimă scursă dovedeşte că ai atins un suflet, că ai mai pus o cărămidă pe temelia caracterului respectiv. Un astfel de om lasă un cadavru şi ia darul pe care l-a ţinut cu multă atenţie în fiinţa lui. Este garanţia că va avea parte de o moştenire după moartea lui. Şi are.

Alţii lasă ură, duşmani, datorii, minciuni. Ce iau cu ei? Ceea ce au lăsat: ura, duşmănia, minciunile. Singura bucurie a unei astfel de persoane e că a scăpat de datorii, dar cum rămâne cu datoria faţă de Dumnezeu, responsabilitatea pe care Stăpânul i-a dat-o robului faţă de trupul şi sufletul său? Adevărul pe care-l ţine ascuns în sine, crezând că nu va fi scos niciodată la iveală este descoperit de Cel în a cărui existenţă nu a crezut până atunci. Despărţit de trup, în nuditatea sufletului, ruşinea goliciunii îl izbeşte. Dintr-o dată realizează că nu mai poate ascunde nimic. Tot ceea ce a făcut îl urmează, iar sufletul este responsabil de alegerile făcute cât era în trup. În faţa mareului tron îşi aduce aminte de cuvintele lui Dumnezeu pe care bunicul i le spunea în tinereţe: „Toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup.” Fiecare acţiune a sa îi este citită şi nu poate răspunde decât: „Veridic”. Cadavrul în spatele căruia se ascundea atât de bine nu-l mai poate proteja. Sentinţa se dă. Răspunsul acelaşi: „Veridic”.

Şi totuşi, sufletul se-ntoarce-n templul lui, trupul. Degeaba, nu l-a ascuns de privirea sfântă a lui Dumnezeu când trebuia. Ce sentiment cunoscut. Ce plăcut. Dar este un trup diferit.  „Oare de ce mi  s-a dat voie să mă întorc în ascunzătoarea mea şi de ce e schimbată?” se-ntreabă mirat sufletul în timp ce era purtat de un înger pe o cărare la a cărei intrare scrie: „Drum pavat cu intenţii bune”. Curând ajunse în faţă unei prăpastii. Fără să se aştepte este aruncat dincolo de neantul întunecat pentru a ateriza într-un loc de un roşu abisal.

„O, nu, iadul e cu siguranţă. Acum înţeleg de ce mi s-a dat acest trup. Mi-a fost dat nu pentru a mă întoarce pe Pământ, ci pentru a putea suferi. În acest trup sufletul meu suferă nespus mai mult. Acum sunt condamnat să fiu mâncat de aceşti viermi ce sunt la fel de veşnici ca mine şi focul în care ard. Moarte, o moarte, cât te doresc, cât tânjesc după moartea sufletului meu. De ce n-am fost schimbat în nefiinţă?”

Publicitate