Avem o literatură evanghelică?


În actualul post doresc să studiem literatura evanghelică, aşa cum am spus că o voi face anterior. De la bun început trebuie specificat că literatura evanghelică românească există… la fel cum un copil există în pântecele mamei lui. Există, dar nu poţi spune că trăieşte pe deplin ca un om pentru că nu are nici măcar independenţă respiratorie. În aceeaşi situaţie este şi literatura evanghelică din ţărişoara noastră scumpă. Este ca un copil  legat cu un lung cordon ombilical ce străbate tot continentul european, înoată vreo 5000 de km pentru a se hrăni tocmai din America. Dacă nu ar fi literatura evanghelică americană atunci bebeluşul nostru ar fi mort de mult. Nu mă credeţi? Doar căutaţi pe site-ul unei librării creştine. Literatură de import şi… cam atât. Beletristică? Cu ce se mănâncă? La categoria „Beletristică” îmi apare un politicos „Nu există produse în această categorie” urmat de un semnul exclamării MARE. La fel de mare este şi MIRAREA MEA!!!

Mai mult de atât, cred că 90% dintre cărţile publicate sunt traduceri. Nu pot spune că nu sunt cărţi bune, dar avem nevoie de făurirea unui ethos literar evanghelic pur românesc. Adevărat, nu pot acuza pentru că nu am publicat nimic până acum. Acesta este şi motivul pentru care am deschis blogul: pentru a aduce un minuscul aport culturii evanghelice româneşti.

De ce nu se scrie? Tinerilor, de ce nu scriem? Oare e o responsabilitate prea mare? Cu siguranţă există un grad de responsabilitate, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să scriem.

Privind la geneza literaturii române, putem observa în manualul de patologie un medicament greşit administrat de Ion Heliade-Rădulescu tinerilor scriitori. Antidotul scris în „Curierul Românesc” suna astfel: „Scrieţi băieţi, orice, numai scrieţi!”. Totul a fost în zadar, Ion Heliade-Rădulescu a apelat la creativitatea celor îndemnaţi însă mesajul lui a fost perceput „Traduceţi băieţi, orice, numai traduceţi!”.

Ce ar trebui să facă tineretul creştin?

Să scrie.

Orice?

Dacă prin scris nu se înţelege traducere, atunci da (oricum cărţi bune vor continua să fie traduse). Bloguri, articole, eseuri, bletristică având subiecte creştine merită scrise, trebuie scrise. Sunt sigur că o să vă încapă pe hardurile voastre şi nu o să daţi de problema apostolului Ioan „că n-ar fi putut încăpea cărţile care s-ar fi scris”. Dacă se va întâmpla să nu aveţi spaţiu suficient, mai ştergeţi din blue-ray-uri. J Dacă Isus ar vorbi cu unii tineri astăzi aşa cum a vorbit cu tânărul bogat, ar trebui să le spună multora: „Vinde-ţi laptop-ul şi vino după mine.”

Să se publice tot ce se scrie?

Nu. Cred că în fiecare scriitor există bunul simţ să îşi dea seama dacă opera lui merită sau nu publicată. Pe lângă aprecierea personală (care este subiectivă) poate cere sfatul unui frate ce a mai scris cărţi în trecut şi este apreciat pentru activitatea sa publicistică. Dă-i opera şi cere-i o părere sinceră. Nu înceta să scrii chiar de nu va fi vrednică de publicat.

Întorcându-ne în incursiunea istorică asupra literaturii, Kogălniceanu, un alt pilon al culturii din secolul al XIX-lea bagă bisturiul în rana scriitorilor de atunci fără pic de anestezie:

Dorul imitaţiei s-a făcut la noi o manie primejdioasă, pentru că omoară în noi duhul naţional. Această manie este mai ales covârşitoare în literatură. Mai în toate zilele ies de sub teasc cărţi în limba românească. Dar ce folos! Că sunt numai traducţii din alte limbi, şi încă şi acele de ar fi bune. Traducţiile însă nu fac o literatură. Noi vom prigoni cât vom puté această manie ucigătoare a gustului original, însuşirea cea mai preţioasă a unei literaturi. Istoria noastră are destule fapte orice, frumoasele noastre ţări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti şi de poetice pentru ca să putem găsi şi la noi sujeturi de scris, fără să avem pentru aceasta trebuinţă să ne împrumutăm de la alte naţii. Foaia noastră va primi cât se poate mai rar traduceri din alte limbi; compuneri originale îi vor umple mai toate coloanele.

„Dacia Literară, nr. 1, 1840”

Dacă vrem o literatură evanghelică, aceasta cu siguranţă nu va fi compusă din traduceri pentru că „traducerile nu fac o literatură”.

Apelul meu este pentru toţi tinerii evanghelici. Apelul lui Rădulescu împletit cu cel al lui Kogălniceanu ar suna astfel: Scrieţi băieţi, orice, numai scrieţi folosindu-vă darurile date de Creator, iar când trebuie opriţi-vă!

Un articol ce dezbate o temă asemănătoare poate fi găsit la Marius Cruceru.

Acest articol a fost publicat în Cultură, Literatură, Muzică; și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Avem o literatură evanghelică?

  1. paulatc spune:

    Beni, felicitari, o sa te tot citesc

    pana una alta, ca tot veni vorba de literatura evanghelica romaneasca de calitate recomand ‘Perle si comori’, Marcu Nichifor, editata de Genovieva Sfatcu Beattie si aparuta in 1995 cu sprijinul Eastern Europe Aid Association. (Poate exista si o ed. mai noua, eu pe asta o am)

    putin text dar atat de bogat incat eu nu am terminat de citit desi m-am apucat de ea de cateva saptamani

  2. all spune:

    Dumnezeu imi cunoaste masura de Silvia Tarniceriu o carte pe care o recomand care este urmata de o alta abia aparuta, pe care n-am citit-o inca. Sunt carti pe care le recomand, dar si cateva de Marius Cruceru, rubedenia ta.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s