Versurile compară ninsoare cu acel murmur suav din 1 Împărați 19:12 pe care l-a auzit Ilie. Și-ntr-adevăr, e frumos să o privești din casă când stai la căldură și nu te afli în Buzău, Vrancea, etc.

In case you love doing this stuff. Here’s some more ”Life on the edge pictures.”

1. Argumentul istoric

Ladd afirmă că dacă binecuvântata speranță este răpirea pretribulaționistă, atunci Biserica nu a cunoscut această speranță mai în toată istoria ei de 2000 de ani întrucât această învățătură a apărut abia în secolul al XIX-lea d. Hr.[1] Într-adevăr, literatura patristică, în puținele referințe la perioada necazului cel mare, confirmă spusele lui Ladd după cum se va vedea. Dacă pretribulaționismul este poziția corectă cum de Biserica nici măcar nu a amintit de această învățătură?

2.  Anticristul trebuie să se descopere înainte de venirea Domnului

Didahiile, o scriere din primul sfert al secolului al II-lea d. Hr., condiționează venirea Domnului de apariția Anticristului și îi atenționează pe credincioși de pericolul căderii de la credință când se va descoperi:

Atunci va apărea înșelătorul lumii ca Fiul lui Dumnezeu și va face semne și minuni, iar Pământul va fi dat în mâinile Lui și va face nelegiuiri care n-au fost făcute de la începutul lumii. Atunci omenirea va ajunge la judecata arzătoare și mulți vor fi răniți și pierduți, dar cei care vor răbda în credința lor vor fi mântuiți de blestem. Și atunci vor apărea semnele adevărului. Mai întâi semnul de pe Cer, apoi semnul trâmbiței și al treilea, învierea morților: dar nu toți morții, ci după cum este spus, Domnul va veni și toți sfinții vor fi cu El. Atunci îl va vedea lumea pe Domnul venind pe norii Cerului.[2]

Citatul de mai sus arată că biserica primară se aștepta ca Anticristul să se descopere și creștinii să-l vadă, adică să treacă prin necazul cel mare; așadar momentul răpirii este plasat la sfârșitul necazului când morții vor fi înviați și vor veni pe nori împreună cu Hristos. Și Iustin Martirul afirmă același lucru, chiar mai clar, în dialogul său cu Trifo: „El va veni din Cer cu glorie când omul apostaziei, care vorbește împotriva celui Prea Înalt, va îndrăzni să facă fapte nedrepte pe Pământ împotriva noastră a creștinilor.”[3] Este foarte clar că Iustin Martirul se aștepta ca toți creștinii aflați în viață să treacă prin necazul cel mare și să-l vadă pe Anticrist.

Faptul că Anticristul trebui să se descopere înainte de venirea Domnului pentru a-și răpi Biserica este afirmat și de Scripturi în 2 Tesaloniceni 2:3: „căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credință și de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării.” Cel ce nu va veni înainte de a se descoperi omul fărădelegii este Domnul Isus Hristos, cel despre a cărui venire se vorbește în primul verset al paragrafului (2:1). Prin urmare, răpirea Bisericii este condiționată de descoperirea omului fărădelegii, adică a Anticristului, lucru pe care Ladd îl afirmă în repetate rânduri.[4]

3. Biserica va trece prin necaz

Întrucât orice poziție escatologică acceptă că Anticristul se va descoperi și va atinge apogeul lucrării sale în perioada Necazului cel Mare, iar Anticristul se va descoperi înainte de a veni Hristos înseamnă că Biserica va trece prin Necazul cel Mare, afirmație de altfel confirmată și de Iustin Martirul, de Didahii cât și de alte surse din perioada patristică prezentate de Ladd, dar omise în lucrarea de față. Cum altfel se poate înțelege că Biserica îl va vedea pe Anticrist dacă nu că va trece prin necaz?

4. Răpirea va fi „zgomotoasă”

Pretribulaționiștii afirmă că răpirea va fi secretă și nu va fi văzută decât de credincioșii lui Hristos ce vor fi răpiți. 1 Tesaloniceni 4:15-17 nu afirmă explicit că lumea îl va vedea pe Hristostul venit pe nori, dar, consideră Ladd, „este foarte dificil să găsești o venire secretă a lui Hristos în aceste versete” întrucât venirea Lui  va fi însoțită de un strigăt, vocea unui arhanghel, și cu o zgomotoasă trâmbiță cerească.[5] Limbajul este asemănător cu Apocalipsa 11:15 unde îngerul al șaptea trâmbițează și glasuri puternice se aud din Cer strigând că „împărăția a trcut în mâinile Domnului.” Și 1 Corinteni 15:52 face referire la același limbaj zgomotos, la trâmbița ce va suna.

5. Despre „răpirea” Duhului Sfânt odată cu Biserica

Unul din argumentele puternice, spun pretribulaționiștii, este 2 Tesaloniceni 2:6,7: „Și acum știți bine ce-l oprește ca să nu se descopere decât la vremea lui. Căci taina fărădelegii a și început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o oprește acum să fie luat din drumul ei.” Walvoord, poate cel mai bine cunoscut și citit autor al poziției pretribulaționiste, susține că Acela care oprește taina fărădelegii este Duhul Sfânt care lucrează prin creștini, iar îndepărtarea Lui din calea Anticristului va avea loc la momentul răpirii întrucât Acesta lucrează prin Biserica în care locuiește.[6]

Ladd afirmă despre această interpretare că este doar una umană întrucât „Cuvântul lui Dumnezeu nu ne spune că Duhul Sfânt este cel care oprește taina fărădelegii;” toate acestea fac din acest pasaj unul dificil deoarece mesajul transmis era unul clar pentru tesaloniceni, aceștia primind învățătură de la apostol înainte de această scrisoare, dar nu și pentru alți cititori.[7]

Soluția propusă de Ladd este că fraza „să fie luat din drumul ei” se aplică puterii lui Dumnezeu și nu Anticristului. Traducerea literală a frazei este „până când va ieși din mijloc”, iar parafrazarea dată de Ladd este următoarea: „pentru că taina fărădelegii lucrează deja; este Unul însă care îl oprește, și anume Dumnezeu, până când Anticristul se va ridica din mijloc.[8]

Teologul adaugă însă că aceasta este doar o interpretare umană, dar este cel puțin la fel de valabilă ca și cea pretribulaționistă. Totodată mai spune că susținerea răpirii pretribulaționiste din acest pasaj nu este decât o bănuială.[9]

Îndoielile privitoare la interpretarea pretribulaționistă asupra versetelor de mai sus sunt întărite și mai mult de întrebarea privitoare la cei mântuiți din Necazul cel Mare, cei 144.000 și nu numai. Cum vor putea fi mântuiți toți aceștia dacă Duhul Sfânt va fi luat din lume odată cu Biserica?

6. Matei 24

Discursul Domnului din Matei 24 despre zilele din urmă este un pasaj în care și pretribulaționiștii și posttribulaționiștii văd venirea Domnului și răpirea Bisericii. Ladd vede o asemănare izbitoare între Matei 24:31 (El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbița răsunătoare și vor aduna pe aleșii Lui din cele patru vânturi de la o margine a cerurilor până la cealaltă) și 1 Tesaloniceni 4:16 (Căci însuși Domnul, cu un strigă, cu glasul unui arhanghel și cu trâmbița lui Dumnezeu Se va pogorî din cer și întâi vor învia cei morți în Hristos):

În ambele pasaje este menționată venirea lui Hristos, sunetul trâmbiței și îngerii însoțitori. În continuare, cuvântul „adunare” (episunago) din Matei 24:31 este verbul al cărui substantiv (episunagoge) este folosit în 2 Tesaloniceni 2:1 din „strângerea noastră laolaltă” pentru Domnul la răpire. Dacă aceasta nu este răpirea Bisericii atunci Domnul a fost tăcut cu privire la acest subiect în Discursul Escatologic; pretribulaționiștii presupun că acesta este și cazul. Se obișnuiește totuși ca mulți învățători pretribulaționiști să presupun că răpirea trebuie plasată înainte de versetul 14 din Matei 24 pentru că „evanghelia împărăției” este considerată a fi anunțul împărăției mileniale, davidice care este înființată la întoarcerea lui Hristos…Răpirea Bisericii înainte de necaz este o presupoziție; nu este învățată în Matei 24. [10]

Fără doar și poate versetul 31 se referă cât se poate de clar la răpirea Bisericii întrucât limbajul identic scos în evidență de Ladd nu poate lăsa îndoieli asupra acestui adevăr. Versetul 30 arată la fel de limpede că venirea Fiului lui Dumnezeu pe norii cerului după aleșii Săi va fi văzută de toate semințiile pământului. Aceste două evenimente sunt plasate unul după celălalt. Și mai mult, bocirea neamurilor la vederea lui Hristos (limbaj asemănător cu Apocalipsa 1:7-„toate semințiile pământului se vor boci din pricina Lui) are loc înainte de strângerea laolaltă a aleșilor Săi fără ca până în acel verset să se poată interpreta vreun altul ca referindu-se la răpirea pretribulaționistă.

Pretribulaționiștii ar putea afirmă că aleșii adunați „din cele patru vânturi” sunt cei 144.000 și ceilalți mântuiți prin aceștia. Totuși acest discurs al Domnului din Matei 24 care păstrează o cronologie clară (Hristos începe prin a vorbi de distrugerea Ierusalimului, apoi de persecuția creștinilor după care despre zilele din urmă) nu indică o altă răpire înainte de versetele 30 și 31. Ladd spune despre Matei 24:30-31 că descrie episodul final al pământului în forma în care îl cunoaștem: „Sfârșitul va veni odată cu apariția Fiului Omului pe nori cu putere și glorie însoțit de îngerii Săi.”[11]

În primul articol vom studia 3 cuvinte grecești folosite pentru a se referi la venirea Domnului: παρουσία, ἀποκάλυψις, ἐπιφάνεια. În al doilea voi prezenta câteva argumente în favoarea posttribulaționismului. Vă dau voie să nu fiți de acord cu mine, nu e nici o crimă

1. Parousia

Parousia înseamnă „venire”, „sosire”, „prezență” și este folosit de 28 de ori în Noul Testament. S-a argumentat că parousia are sensul de „prezență” și nu de „venire” pentru a interpreta cuvântul ca referindu-se la venirea Domnului pentru răpire și nu la descoperirea Sa de la sfârșitul necazului.[1] Autorul este de acord cu afirmația că parousia are uneori sensul de „prezență” însă de cele mai multe ori înseamnă „venire” sau „sosire”.[2] Versetele aduse ca și argument sunt Iacov 5:7-8 („Fiți dar îndelung răbdători fraților până la parousia Domnului), 2 Petru 3:4 (Unde este făgăduința venirii (parousia) Lui?) și afirmă despre aceste citate cât și altele:

În aceste versete venirea, întoarcerea, apariția Domnului este cerută; „prezența” nu se potrivește în acest context. Nu „prezența” cât „venirea” lui Hristos despre care am vorbit este cerută în aceste versete. La venirea, la apariția Domnului morții vor învia și viii vor fi luați în sus; „prezența” nu se potrivește.[3]

Ideea de „prezență” nu poate fi acceptată în aceste versete întrucât Biserica are parte de prezența lui Hristos prin Duhul Sfânt chiar și acum. Mai mult de atât, venirea Domnului este una fizică, lucru indicat de verbe precum „a vedea” (Apocalipsa 1:7), „a auzi” (Matei 24:30). Întrucât Apocalipsa 1:7 este prezentat ca o speranță („Iată El vine pe nori”) pentru credincioși dovedește că la venirea Domnului după aleșii Lui va avea loc și judecata celorlalți.

La vârsta de 9 ani mama lui a murit de cancer și odată cu ea a început să moară și credința sa în Dumnezeu. A luptat în Primul Război Mondial după care și-a continuat studiile și a fost conferențiar la Oxford timp de 30 de ani.

Convertirea sa a avut loc în jurul vârstei de 30 de ani cu ajutorul colegului său J. R. R. Talkien.

Și mai interesantă este povestea sa de dragoste. A fost burlac până la vârsta de 54 de ani, vârstă la care a întâlnit-o pe viitoare lui soție:

Joy Davidman Gresham was an award winning poet and mother of two boys. She came to know Lewis first through his Christian writings and later through his Narnia tales, which her boys were fond of. She struck up a correspondence with Lewis that became a warm friendship. During a 1952 trip to London in search of a publisher for her poetry and a home for her family, Gresham asked Lewis to meet her for tea. He and his brother accepted.

From the start, Jack was taken with Joy. Her candor and willingness to compete with him in battles of wits made her a welcome presence in his life. Yet to say that he loved her from the beginning would be to presume. It’s unlikely that this dedicated bachelor would have recognized loving Joy immediately let alone admit to it. And, there was the issue that Joy was married, although unhappily.

Joy’s husband, Bill Gresham was an acclaimed author, too. The Greshams were not happily married due for the most part to Bill’s drinking and womanizing. Joy left Bill in 1954 when he professed his love for another woman but graciously invited his wife to join him and his lover in a ménage a’ trois. Taking her sons, she returned to London and rented an apartment, intending to make England her new home.

England had other ideas, however and by 1956 was refusing to renew Joy’s visa, which would have made it necessary for her to leave the country. She had maintained her friendship with Jack, and it seems that a gentle love was beginning to bloom. She asked him to marry her and extend his citizenship to her and her children. He agreed but the couple was married in a civil ceremony rather than a Christian ceremony. Jack may have been frightened by his feelings for this woman and not been willing to surrender to loving her.

The couple did not immediately take up residence together. This happened somewhat gradually. More and more, Joy and her children stayed at Jack and Warnie’s home, The Kilns.

Jack’s feelings for Joy seem to have taken him over when it was discovered that Joy had a particularly virulent case of cancer. The future looked grim, there was virtually no hope of a remission and Joy was given only weeks at best to live. While she lay in the hospital, dying, Jack found a priest willing to perform a Christian marriage service for this divorced woman and her legal husband.

Miraculously, Joy’s cancer did go into a remission. By 1957 she was able to go home to The Kilns and get around in a wheelchair. She progressed to crutches and later a cane. By 1958, the couple, wildly in love with each other, were finally able to take a honeymoon of sorts, to Ireland. It looked as though Joy may even recover completely, so well she appeared.

Jack, Joy and her sons were allowed two full years of respite from Joy’s cancer. But, in late 1959, the cancer returned and this time it would not let loose of her. Despite treatments and drugs, her cancer spread and it became apparent that Joy would die. This she wanted to do at home, with her children, Warnie and her beloved Jack near her.

Though it probably drained the last of her strength, Joy convinced Jack to take her to Greece for a holiday. They spent much of April of 1960 in Greece and though it taxed her, it made Joy happy. They returned home and her cancer progressed rapidly. Surgery was attempted to no avail. Joy again returned home to die.

Jack was at her side constantly and begged her not to leave him. He wrestled with letting her go, wishing to keep her with him even in the face of the horrible pain she suffered. Finally he surrendered to the inevitable and told Joy to go on. She died July 13th, 1960. Jack was devastated by grief. While he was able to carry on the duties of life after losing Joy, it’s clear that he was a changed man. He poured out his grief on paper, turning his own loss into comfort for thousands. His book, “A Grief Observed” published first under a pseudonym in 1961, delves deeply into his personal loss, but the profound insight into the nature of grief that Lewis pours out in the volume transcends his own loss and speaks to the heart of any who have lost a spouse or partner.

Clive Staples Lewis died November 22, 1963. The world would not know for days of his death, it was overshadowed by the assassination of John F. Kennedy on the same day. This world lost tremendous genius in those two deaths that day.

C.S. Lewis was an extraordinary writer and he gifted generations to come with his works. His faith and his willingness to share his own experience live on and entertain and comfort someone every day.

Sursa 

În Tit 3:4 Dumnezeu este caracterizat ca fiind filantrop. φιλανθρωπία înseamnă „iubire față de omenire”.

Interesant este că termenul nu mai apare decât încă odată cu referire la niște barbari. În fapte 28:2 barbarii ce-i primesc pe naufragiați (printre care și Pavel) dau dovadă de filantropie. Dintre toți oamenii, ei, barbarii, sunt filantropi. Te-ai aștepta la alți oameni mai civilizați decât acești sălbatici maltezi să fie caracterizați astfel, dar nu este așa.

N-avem nevoie de bani pentru a fi filantropi. Dumnezeu n-a avut nevoie. Dacă pot iubi cei care nu au cunoscut dragostea lui Dumnezeu, cu atât mai mult copiii lui Dumnezeu.

Să fim filantropi. Fără bani.

Melodia aceasta și versurile m-au atins în nenumărate rânduri. Din păcate Switchfoot nu mai face muzică de calitate la fel cum a făcut-o la începuturi. E ceva general, oarecum.